Claudiu Bulete si Mirela Bulete invitati la emsiunea Doctor de inima albastra - TVRM - moderator - Dinu Maxer

Omul din umbră - interviu, consemnat de Mihaela Manu, marți, 26 iunie 2012, ziar "Obiectiv"

Omul din umbră

      Ciudat de frumos la suflet, cu acel neastâmpăr creator și simplitatea marilor spirite în desagă, Claudiu Bulete are în față un viitor care promite. Distrat și fericit de orice clipă pe care o trăiește, el amintește, prin felul său de-a fi, curajos de nonconformist, de distinsul profesor Adrian Vendel, pianist desăvârșit, care a trăit în Vaslui. Compozitor, manager la Studio Audio-Video CB Media, el cutreieră țara spre locuri și oameni în care mustește muzica. Are nevoie pentru a trăi de o lume ideală, în care trebuie să simtă că este el cu adevărat. Despre lumea lui Claudiu Bulete, în interviul care urmează.

-       De ce ai ales muzica? Ai terminat totuși o facultate de inginerie aerospațială.

-        În muzică am ajuns oarecum din întâmplare. Este un talent dat de la Dumnezeu din care, sincer, nu am crezut vreodată că voi face o profesie. Mi-am dorit foarte mult să ajung asistent universitar, poate chiar profesor la facultatea pe care am făcut-o, iar muzica să fie doar un hobby. De aceea m-am înscris în 2002, la un doctorat în aerodinamică, însă la final începusem deja să cochetez cu studioul de înregistrări.

-          Cum s-a întâmplat?

-         De la o dezamăgire profesională, în 2006,  mi-am dorit să am un mic refugiu. Am ales muzica și am început să am succes. Multă lume apela la serviciile studioului meu și îmi cerea să-mi cânte compozițiile. Pe atunci nu aveam decât studio audio. Am început să compun pentru trupa Refresh, care a luat cu piesa orchestrată de mine locul III la Mamaia, în 2004. De asemenea, Alin Văduva a concurat la Mamaia cu piesa mea și a obținut locul II. Acesta a fost începutul carierei mele de compozitor.

-          Cu videoclipurile când ai început?

-       În 2008, sfătuindu-mă cu prietenul meu, actualmente regizorul Marian Tănase, mi-am dorit să colaborăm și pe partea de videoclipuri. S-a alăturat echipei și operatorul video Mihai Vasiliu, apoi repede au venit rezultatele. În 2009 am fost aleși de casa de producție a lui Mihai Trăistariu să-i facem acestuia un videoclip. De atunci, colaborează doar cu noi.

-          Care a fost primul succes major pe plan compozițional?

-         În anul 2000 am făcut parte dintr-o trupă numită Blue Planet. Un an mai târziu, am participat cu o piesă de creație la un festival la Sulina, unde am obținut marele trofeu. În 2005, trupa s-a destrămat, însă eu mi-am continuat activitatea, compunând pentru cel pe care l-ați văzut și în finală la X Factor, Alin Văduva, din Craiova. El s-a calificat cu piesa mea la festivalul de la Mamaia. Atunci m-am cunoscut de fapt și cu Mihai Trăistariu, care mi-a ascultat piesa și mi-a cerut să-i scriu pentru anul următor la Eurovision. Piesa respectivă, “Crazy Dance”, a fost inclusă pe albumul “Tornero”, vândut în toată lumea.

Mihai Trăistariu și Claudiu Bulete

-          Se pare că Mihai Trăistariu este clientul tău.

-     Da, este adevărat. Ultimile patru albume ale sale au fost înregistrate la mine, cu excepția albumului “Lie Ciocârlie”, de muzică populară, care a fost înregistrat și la mine și la Marcel Iorga. În ceea ce privește videoclipul “Lie Ciocărlie”, ne mândrim cu realizarea lui. A fost filmat la casa mea din Mogoșoaia, rolul principal în clip avându-l chiar nora Mariei Lătărețu, Ioana Lătărețu. Este primul videoclip care s-a realizat vreodată la această celebră piesă.

-          Știu că împreună cu Mihai Trăistariu i-ați făcut o mare bucurie Doinei Moroșanu.

-          Da, este adevărat, în 2009, i-am făcut împreună cu Mihai o mare surpriză, realizând lansarea primului ei album.

-          Cine a fost cu idea?

-      Mihai, împreună cu Miluța Cristal, o prietenă a doamnei Doina, din Piatra Neamț. Când Mihai a aflat că doamna Doina Moroșanu nu are nici un album, s-a decis să-i plătească el cheltuielile de realizare. Eu, împreună cu solistul Romeo Zaharia, cel mai bun elev al doamnei Doina, am reușit să găsim toate înregistrările ei făcute la Radio România, apoi i-am organizat o lansare surpriză chiar de ziua ei, pe 12 ianuarie. Doamna Doina Moroșanu nu a știut nimic de eveniment, a crezut că mergem să-i sărbătorim ziua la Piatra Neamț. Când a intrat în sală și a văzut atâta lume, plus presa și televiziunile, a rămas “interzisă”. A rămas în ușă și i-au dat lacrimile. Oamenii s-au ridicat în picioare și i-au cântat “Mulți ani trăiască!”. De atunci, Mihai este foarte atașat de Vaslui și vine să lucreze cu mine la înrtegistrări. Avem și câteva mici afaceri împreună și vine la „Constelația Necunoscută”, în juriu.

-          Pare a fi un om popular Mihai Trăistariu.

-         Da, pe el nu-l interesează faima celor pe care îi cunoaște, ci calitățile lor. El nu întoarce spatele nimănui. Îi place să ajute și să asculte oameni.

-          O întâmplare cu el.

-          Eram odată cu Mihai pe drum, spre un festival, la Sulina. Ne aflam pe un vapor în care călătoreau oameni ai locului. Deodată, o bătrână s-a uitat la Mihai foarte mirată, s-a întors spre grupul de oameni din spatele ei și a arătat spre el, spunând: „Băiatul acela nu seamănă cu ăla de la televizor?”. Pentru că știam că Mihai își dorea liniște în acea călătorie, le-am spus: “Toată lumea îl confundă, e doar o asemănare fizică și atât”, apoi am plecat cu Mihai într-un alt colț al vaporului. La întoarcere s-a repetat povestea. Oamenii se uitau din nou curioși la Mihai, însă unul dintre ei, care probabil fusese pe vapor la venirea noastră la Sulina, i-a liniștit: “Stați liniștiți, îl confundați, nu este Mihai Trăistariu!”

“Creația îți este dată doar de sus,  nu o programezi”

-          Care ar fi rețeta succesului tău?

-         Rețeta mea ar putea fi împărțită în două. Prima ar fi calitatea a ceea ce fac și corectitudinea, atunci când sunt chemat într-un juriu muzical. A doua este, bineînțeles, publicitatea, care este, de asemenea, foarte importantă. Poate există și o a treia parte a succesului, calitatea de a fi om.

-          Cum s-ar caracteriza drumul tău?

-       În 2006, directorul festivalului „Constelația Necunoscută”, Dumitru Jijie, care a fost și primul meu mentor în muzică, m-a invitat să fac parte din juriu. Surprinderea mea a fost mare să văd că, deși eram pentru prima dată într-un juriu, multă lume auzise deja de mine. La acest festival era și regretatul Ștefan Daday, profesor la București, la Clubul Elevilor din sectorul 5. El mi-a propus să colaborăm și mi-a oferit un spațiu pentru a-mi face un studio în București. De atunci a început să se audă de mine. Am colaborat cu televiziunile naționale, ba chiar am jucat și într-un film muzical.

-          Cum ai rezistat? Lumea muzicală este chiar atât de roz?

-       Nimic nu este roz în viață. Nu realizezi nimic dacă, atunci când cazi, nu știi să te ridici și să mergi mai departe. Eu mi-am luat destule „palme”, dar am întors și celălalt obraz și am continuat. De multe ori, atunci când dai de greu, îți vine să renunți, însă a doua zi când te trezești uiți și o iei de la capăt. Dacă te-ai oprit, ești pierdut. Nu ești învins atunci când pierzi o bătălie, ci atunci când renunți de tot la luptă și, implicit, la dorințele și visele pe care le ai.

-          Pentru că am ajuns aici, care a fost cel mai frumos vis al tău?

-        Vise am avut multe, dar îmi amintesc că, atunci când eram copil, mă uitam în fiecare an la festivalurile “Mamaia” și „Cerbul de Aur” și mă întrebam în sufletul meu de copil de atunci cum ar fi măcar să ajung să văd de aproape acele scene. Pe atunci, nici nu visam să ajung compozitor și nu cochetam cu muzica. Toți acei cântăreți de atunci și oameni ai scenei mi se păreau niște supraoameni, dar uite, acum am ajuns în această lume, fac parte din ea. Astăzi mi s-a împlinit visul copilăriei.

-          Și totuși, de unde muzica? Ce te-a apropiat de ea?

-        La mine în familie nimeni nu a cochetat cu ea, doar pe mine m-a fascinat lumea de spectacol. Renunțam la tot pentru a merge la spectacole, pentru a urmări festivaluri muzicale, concursuri sportive și tot ceea ce presupune performanță. Talentul muzical mi l-am descoperit chiar târziu, la 19 ani. După ce am învățat primele acorduri la chitară, chiar am compus o piesă. Până atunci nu am știut că am acest dar de la Dumnezeu. Creația îți este dată doar de sus, nu o programezi, nu o înveți. La 20 de ani, am scris un colind pentru o trupă vasluiană, “Shadows”. A fost prima mea piesă înregistrată, difuzată, lăudată la Radio România și de care s-a interesat o casă de producție.

-          Totuși, tu ai cohcetat cu muzica. Ai cântat. Unde și când?

-       Prin 1998 m-am dus la biserica părintelui Ioan Hriscu, din cartier. Am început să cânt la cor. Oamenii de-acolo m-au primit foarte bine și asta mi-a plăcut. Am cântat până în 2005 în biserică și mai cânt și astăzi, atunci când am timp, în corul Bisericii “Adormirea Maicii Domnului”, din centrul Vasluiului. Între anii 2000-2005, am cântat cu trupa Blue Planet. Cântam cu doi băieți, Ovidiu și Lucian. Am avut împreună destul de mult succes și în Vaslui, și în afara lui. Am fost la multe emisiuni televizate și de radio. A fost o experiență interesantă în viața mea. A fost ca o piatră de temelie. Cântam pop-dance și multe din piesele noastre chiar ajunseseră la sufletele celor care le ascultau. Din păcate, trupa noastră s-a destrămat. A fost opțiunea colegilor mei să-și aleagă alte drumuri în viață. Eu am continuat cu muzica, dar de data aceasta, am optat să fiu doar omul din umbră.

„Vasluiul, pentru tinerețea mea, a fost o mare șansă”

-          Omule din umbră, cine ești și de unde vii?

-        M-am născut la Tecuci, unde s-a consumat poate jumătate din copilăria mea, la casa bunicilor. Părinții mei lucrau în Vaslui, unde mi-am făcut și eu studiile, până în clasa a XII-a. Am învățat la Școala nr.5 și la Liceul „Mihail Kogălniceanu”, unde am avut parte de niște profesori extraordinari. Învățătoare mi-a fost distinsa doamnă Ioana Musteață, iar profesor de matematică mi-a fost domnul Gheorghe Popa. I-aș aminti și pe regretatul profesor Vârnă și pe doamna dirigintă Lucia Beligan. La liceu am făcut matematica cu domnul Stelian Profire, iar fizica, cu domnul diriginte Jan Irimia. În școala generală și în liceu eram un băiat timid, însă din clasa a XII-a am început să cochetez cu politica. Am fost președinte la organizația de tineret a PNL. Așa am început să organizez spectacole și să mă împrietenesc cu artiștii pe care-i promovam. Mi-am strâns bani singur și mi-am cumpărat o chitară, apoi am început să cânt și nu am mai fost atât de timid.

-          Povestește-mi despre copilăria ta.

-         În copilărie îmi plăcea tot ce-i frumos. La Tecuci, unde trăiau bunicii de pe mamă, era un aerodrom pentru antrenamentele parașutiștilor. Îmi plăcea foarte mult să mă uit la ei. Îi vedeam chiar de acasă cum săreau din avion. De multe ori bunicul mă ducea la aerodrom ca să-i văd de aproape. De fapt, bunicii de la Tecuci m-au crescut. Bunica mea, Emilia m-a iubit cel mai mult. 

Claudiu la 1 an, împreună cu bunica

   Îmi amintesc și-acum, făcea cea mai bună mâncare. Bunicul meu, Virgil, era puțin mai modern. Îi plăcea să meșterească sau să achiziționeze aparatura de ultimă generație care exista atunci. 

  

  

La vârsta de 3 ani

  
   Evident, după posibilitățile lui. Avea un magnetofon la care eu am ascultat foarte multă muzică de toate genurile, atât românească, cât și străină. Poate și acest fapt a contribuit la cultura mea muzicală. Bunicul a fost minunat. Într-o zi, a vorbit cu piloții, fără să-mi spună nimic, apoi m-a luat de mână și m-a dus la aerodrom. M-a urcat chiar în avionul parașutiștilor. M-am trezit la 2.000 de metri deasupra pământului. Vedeam cum sar parașutiștii, care erau lângă mine. Bunicul mă ținea strâns de mână, să nu cad, întrucât în timpul zborului ușa avionului se ținea deschisă. Deși vedeam casele mici și pământul de la mare distanță, nu mi-a fost frică. A fost una dintre cele mai interesante experiențe pe care le-am avut vreodată. Aveam șapte ani.

Claudiu la 16 ani, alături de sora și bunicul

-          Pasiunea pentru ingineria aerospațială a început, așadar, în acei ani.

-          Da, pentru mine avioanele au devenit o pasiune. Inițial, am vrut să devin pilot, dar tatăl meu mi-a spus că este mai bine să mă fac inginer. și l-am ascultat. Aici m-a ajutat faptul că am făcut fizica cu cel mai bun profesor, dirigintele meu, Jan Irimia. Spun asta chiar dacă mulți se vor supăra.

Claudiu în clasa a III-a

-     Care este, totuși, cea mai frumoasă amintire a copilăriei tale?

-       Cele mai frumoase amintiri le am din excursiile pe care le făceam cu părinții la munte. Apoi, mergeam câte două săptămâni în fiecare an la mânăstirea Agapia. Acolo, am întâlnit adevărata liniște și o lume foarte aproape de Dumnezeu. Am stat ani la rând în gazdă la măicuța Emiliana, într-o casă ca din povești. În această casă, ba chiar în camera în care stăteam eu, a stat și celebrul scriitor Ionel Teodoreanu.  Căsuța cu cerdac și curte are în față două camere de oaspeți. În cea din stânga a locuit Ionel Teodoreanu. Măicuțele aveau camera în spate. Îmi amintesc, seara stăteam în cerdac cu maica Semfora, maica Emiliana, maica Tomaida, maica Ecaterina și sora Aurica și le ascultam poveștile. Măicuța Semfora era cea mai în vârstă dintre ele. Ea i-a cunoscut pe Ionel Teodoreanu și pe fratele acestuia, epigramistul Păstorel Teodoreanu. Povestea că, în fiecare an, domnul Teodoreanu venea la ele împreună cu familia, să se recreeze și să își scrie operele. Așa am aflat că acolo, exact în camera în care locuiam eu și pe același cerdac, a scris Ionel Teodoreanu celebrul său roman „La Medeleni”. Spunea că Ionel Teodoreanu era un om liniștit, foarte calculat, care stătea ziua în cerdac și scria, iar celălalt frate, Păstorel, avea un caracter contrar cu al lui Ionel. Povestea că el bea mult vin și de multe ori adormea pe malul râului, amețit de aburii alcoolului.

Claudiu la 10 ani, împreună cu părinții și sora

-     Deci tu ai dormit în patul în care a dormit și Ionel Teodoreanu. Poate ai cules puțin din energia lui.

-         Da, am avut șansa să stau mai mult timp chiar în locul în care el era inspirat și scria cel mai bine. De fapt, acolo și-a scris cea mai importantă lucrare a vieții. Era o cameră cu pereți albi, cu multe icoane pe ei, cu un fel de pături țesute manual pe pat. Cărțile lui Ionel Teodoreanu au fost o bucurie a copilăriei mele, așa că faptul că am stat o vreme în același loc a fost o întâmplare benefică pentru mine. Iată că am ajuns și eu tot un fel de scriitor, dar de muzică.

-          Povestește-mi despre familia ta.

-        Mama, în prezent profesor de matematică la Liceul „Anghel Rugină”, a fost totdeauna pentru mine un mentor, dar și un polițai. Fiind profesoară, m-a verificat mereu și m-a împins mereu către carte. Poate că și darul de a fi bun în științele exacte îl am tot datorită ei. Tata, Viorel Bulete, s-a născut la Huși, a copilărit la Bârlad, a făcut facultatea la Iași, unde a cunoscut-o pe mama. Amândoi au venit la Vaslui cu repartiție, așa cum era pe vremea respectivă. Tatăl meu este inginer, a predat până în 1980 și la Liceul “Mihail Kogălniceanu”, apoi a lucrat la Consiliul Popular Județean, pe vremea lui Ceaușescu. La revoluție a fost în primele rânduri aici la Vaslui, de aceea am un gol în stomac privind felul în care mass-media îi tratează pe acești oameni care și-au riscat viața în acele vremuri. Se afirmă că la Vaslui nu s-a tras nici un foc de armă și se ironizează acest fapt, spunându-se: “Ce revoluție a fost la Vaslui?” Totuși, dacă nu ar fi fost tatăl meu și alții ca el, care au preluat conducerea atunci și au oprit distribuirea de arme la toți nebunii, oare ce s-ar fi întâmplat? S-au evitat mii de victime, care puteau fi chiar părinții celor care vorbesc urât sau ironizează revoluționarii. Tata a avut curajul să intre în sediul securității neînarmat. A fost primul care a pășit acolo și a stat de vorbă pașnic cu securiștii în acele vremuri tensionate, în care s-ar fi putut întâmpla orice, chiar și un foc de armă scăpat din greșeală. Oricum, unul dintre oamenii de acolo a vrut să îl sperie pe tata și a dus mâna la piept, simulând că scoate ceva. Acum. Întrebarea mea retorică este: ce-ar fi fost dacă revoluționarii nu ar fi reușit să-l înlăture pe Ceaușescu de la putere? Oare nu i-ar fi executat pe toți? De aceea mă doare blamarea acestei categorii sociale, dar nu am ce face. Acesta este poporul nostru, la care se pare că floarea recunoștinței este rară.

Marilena și Viorel Bulete, părinții lui Claudiu

-          Ți-e drag Vasluiul?

-         Vasluiul, pentru tinerețea mea, a fost o mare șansă. Aici, spre deosebire de alte orașe, s-au organizat multe activități muzicale și am cunoscut oameni de valoare, cum este domnul Dumitru Jijie, care m-a inițiat în cunoștințele de teorie muzicală. Pe plan componistic, în orașul nostru stăm foarte bine întrucât aici mai trăiește un compozitor de valoare națională, Marcel Iorga. Mă bucur că lumea ne caută și ne invită pe toți trei la festivaluri naționale, chiar și internaționale. Când ești înconjurat de oameni de valoare, ești un om câștigat. Atât Dumitru Jijie, cât și Marcel Iorga și prietenul meu Marian Dima m-au ajutat foarte mult în desăvârșirea mea pe plan profesional și m-au învățat foarte multe.

„Eu mi-am iubit prea mult țara ca să plec”

-          Pari a fi un om foarte calm.

-     99% din viață da, sunt calm. Însă ferească sfântul să se descopere acel 1%. Îmi place liniștea, nu cearta și tensiunea, însă atunci când simt că sunt călcat în picioare, răbufnesc. De obicei las mult de la mine și se ajunge greu la extrema cealaltă, dar și când se ajunge, sunt greu de recunoscut.

-          Nu-ți lipsesc aeronavele?

-         Uneori, da, îmi lipsesc. Chiar eram, odată, într-un juriu la un festival de muzică, la Romaero Băneasa, și mă uitam trist la aeronavele care erau acolo. Am realizat însă că ele fac parte din trecutul meu, pe care nu îl regret deloc. M-a ajutat foarte mult, chiar și în ceea ce fac acum.

-          A putut un profesor să-ți taie aripile?

-        Nu vreau să vorbesc despre asta, însă trebuie să recunosc că da, a reușit să mă îndepărteze de visul vieții mele. Însă când am avut această decepție, primul gând a fost să îmi fac o afacere proprie, în care să nu depind de nimeni, iar eu să-mi fiu propriul șef. Acesta este sistemul în România: oricât de bun ai fi într-un domeniu, dacă ai un șef care nu te place, chiar dacă restul o sută te plac, acel șef poate oricând să-ți curme viitorul. De aceea avem multe valori care se pierd și poate pleacă afară, unde sunt apreciate, întrucât aici, la noi, în multe posturi de conducere sunt oameni mediocri, cărora nu le place valoarea. Eu mi-am iubit prea mult țara ca să plec și de aceea mi-am creat o afacere proprie. Sunt conștient că nu toți îndrăgesc piesele mele și ceea ce fac eu, însă “are balta pește” și, practic, nu am nici un șef care să-mi dea în cap atunci când fac un lucru bun. Chiar dacă nu este ușor în lumea muzicală, iată că rezist. Uneori, meseria mea e mai grea decât a multora care stau opt sau zece ore  la serviciu. Mă simt, totuși, împlinit. Am ajuns să fac muzică întrucât cei din jur au dorit asta. Dacă studioul meu nu ar fi avut clienți, poate aș fi renunțat pentru că, dincolo de talent, trebuie să trăiesc și eu. Și în facultate eram apreciat. Mulți colegi de-ai mei apelau la mine să-i ajut, însă în domeniul aeronavelor îmi era mai greu să fac o afacere proprie. Aș fi dat tot de șefi, așa că tot ceea ce se întâmplă acum este foarte bine.

-          Ce personalități din România ți-au influențat cariera?

-        Mi-au plăcut mult cântăreții vechi, actorii generației secolului XX. În poezie, l-am admirat foarte mult pe Mihai Eminescu și, ca personalitate, pe Adrian Păunescu. Deși multă lume l-a contestat pe acest poet, avea o gândire genială. Chiar dacă era excentric și, de multe ori, de neînțeles, am descoperit că era un mare patriot, își iubea țara, trăia pentru ea și îi dorea un viitor mai bun. Mișcarea cu Cenaclul “Flacăra” va rămâne pentru totdeauna o uriață creație.

-         Știi poezia sa „Domnule profesor care mă urai deplin, amin”?

-            Nu, nu o știu.

-        Ți se potrivește. Promit să ți-o dau, poate ai să faci un cântec care să te vindece de nedreptatea prin care ai trecut.

-          Eu m-am vindecat deja, dar cine știe? Sunt curios ce va ieși. 

Claudiu, împreună cu soția sa, Mirela 

Claudiu și textierul Marian Stere

despre mine